Tinem in mana Soarele si Luna precum Greuceanu. Stralucesc puternic si romantismul este in floare: in sfarsit, ne-am casatorit! In sfarsit, avem un inel pe deget si un barbat in pat; pardon, in casa. Ce bucurie! Si acum, ce? Numai cantece de dragoste, buchete de flori livrate la serviciu, cine romantice si tot felul de declaratii sub clar de luna.

Ma ciupesc un pic si ma trezesc. Mai, mireselor, parca nu e chiar asa. Sau la voi cum e? Eu vad un sot si-o ,,soata” iubindu-se, insa cu provocari la fiecare pas: el mai uita florile si surprizele, mama soacra pare ca poate veni oricand sa mai povesteasca cate un plan care evident va include fara sa va fi intrebat inainte, iesirile la bere cu baietii se prelungesc in noapte si incep deja gandurile de ,,oleaca” gelozie, curatenia o facem in doi, dar el nu suporta zumzetul aspiratorului si nici microbii de la sters praful, banii ajung azi si parca maine mai e nevoie si, femeia, fiinta magica, trebuie sa se dea cumva peste cap si sa faca rost de la mama, de la tata sau de unde poate dumneai.

Mai sunt si dimineti cu mic dejun la pat, dar as vrea sa vad cate dintre voi le numara pe mai multe degete decat cele de la o mana.

O, ce binecuvantare, in sfarsit suntem casatorite! Inca o ciupitura si ma trezesc la o realitate mai optimista, poate mai aproape de ce traieste media. Traim in 2, ne sta deasupra capului acelasi acoperis, mai privim din cand in cand impreuna stelele si luna, dar nu la fel de des ca in perioada de atractie, cand ne faceam declaratii si glumele celuilalt pareau cele mai reusite anecdote rostite vreodata. Muncim amandoi, dam darile din fiecare luna, iesim macar o data pe luna la un restaurant si ne simtim bine cu prietenii cateodata. Viata in doi se scurge sau curge fara sa consemnam fiecare zi ca una de vis, dar tragand linia suntem doua persoane care se iubesc si impart din greutatile vietii. An de an visam la o vacanta de vara impreuna, un mic concediu pe undeva, iar petrecerile de sarbatori le traim pe la parintii, care-s mai vioi si la care e casa mai mare.

Promit ca-i ultima ciupitura si avem o ultima varianta de indragostiti ce am gasit-o printre increngaturile inimii in seara aceasta. In sfarsit ne-am casatorit si mareata petrecere trecu ca o amintire cu bune si cu rele. Ne-am trezit intr-o viata in doi in care fiecare partener de cuplu e preocupat de bunastarea familiei. Caci, cu inel sau fara, vorbim de o familie, de o binecuvantare si de o responsabilitate. E bine si rau la partile materiale, la activitatile de zi cu zi, la discutiile referitoare la parinti sau la viitoare proiectii privind copiii.

Dar mai presus de toate, exista preocuparea constanta, declarata sau nedeclarata a fiecaruia pentru cresterea celui de langa. Pentru ca un om, chiar si dupa ce are o verigheta pe deget, creste, se schimba, prinde obiceiuri noi sau isi formeaza activitati de toate felurile. Si important este sa stai alaturi si sa-i oferi sprijin, sa faci cumva sa fii cuprins in activitatile partenerului, sa vina lucrurile natural si nu sa-l obligi sa te sune la fiecare 5 minute.

Realitatea este ca si dupa casatorie, fiecare se schimba. Iar adevaratii ,,eroi” sunt cei care-si iubesc si partenerul de astazi si pe cel de ieri si pe cel viitor. Daca e usor? E usor pentru cine-si propune sa fie usor si e greu pentru cine isi seteaza gandurile ca va fi greu. Din ce se vede asa, ca tablou general, e din ce in ce mai greu pentru ca tot mai mult se pare ca ne e mai usor sa renuntam decat sa incercam sa reparam.

Bine macar ca am trecut de povestea cu printul pe cal alb si cei doi ce traiesc fericiti pana la adanci batraneti, ne-am pozitionat un pic la baza piramidei lui Maslow caci am realizat ca nevoia de partener este si ea una primara, de la baza. Mai trebuie doar sa ne dam seama ca in fiecare secunda si noi si cel/cea de langa noi se schimba, o schimba viata, trairile, situatiile pe care le intalneste, iar noi trebuie sa ne pregatim pasii sa mergem in acelasi ritm caci alternativa inseamna sa renunti…